9 aprilie 2018


Negev, Nitzana (II): "Comandoul Francez" în Războiul de Independență și "Casa Mierii" din Nitzanei Sinai


După centralele solare din postarea anterioară, vizităm monumentul simplu în cinstea "Comandoului Francez" din perioada Războiului de Independență (1948). Amintim planul ONU de partiție, declarația independenței Israelului și declanșarea atacului de către unitățile a nouă armate arabe / musulmane. Inițial în inferioritate, Israelul a reușit să oprească cu multă îndârjire si sacrificiu înaintarea arabă iar după câteva luni a trecut la ofensivă. De partea Israelului au luptat și 700 de voluntari creștini printre care și comandantul Comandoului Francez, Teddy Eytan, care a acționat împotriva egiptenilor în Negev. De partea cealaltă, în Legiunea Arabă, unitate întemeiată și instruită de britanici, au rămas să lupte 48 de ofițeri britanici după predarea comandei Transiordaniei, aceasta fiind cea mai capabilă unitate arabă.

Ajungem apoi la Nitzanei Sinai, o mică localitate la granița cu Egiptul. În urma semnării tratatului de pace cu Egiptul în 1979 și retragerea Israelului din peninsula Sinai în 1982, locuitorii localitații cu numele biblic Kadesh Barnea din Sinai au fost relocați în Nitzanei Sinai care fusese întemeiată în acest scop. Acolo vizităm "Casa mierii", deschisă de Edi, un imigrant ajuns din Rusia în Negev, care reușește să crească albine în deșert în pofida sfaturilor primite.

Despre finalul excursiei la fostul oraș nabatean Shivta în postarea viitoare.

După centralele solare din postarea anterioară, vizităm observatorul de păsări în amintirea "Comandoului Francez" din perioada războiului de independență unde se află un simplu monument în cinstea acestuia:




Fotografiez verdeața plantațiilor de măslin din nisipurile deșertului:


Floarea se pare ca este Diplotaxis Brassicaceae
Puțină istorie: Organizația Națiunilor Unite a adoptat  în 29 noiembrie 1947 rezoluția 181 care recomanda împărțirea teritoriului Mandatului Britanic la vest de râul Iordan, plan pe care evreii l-au acceptat dar care a fost refuzat categoric de arabi. Arabii au trecut la atacuri din ce în ce mai frecvente ale așezărilor evreiești, care au început să-și organizeze apărarea. În 14 mai 1948, odată cu expirarea Mandatului Britanic, David Ben-Gurion (1886-1973), președintele Organizației Sioniste și viitorul  Prim-Ministru al Israelului, a proclamat independența statului în limitele teritoriale recomandate de ONU.


Liga Statelor Arabe și Comitetul Înalt Arab au respins crearea Israelului și în următoarele ore și zile armatele arabe au atacat statul proaspăt constituit, având ca scop distrugerea Israelului și „aruncarea evreilor în mare"

Au participat:
  • Unități din armatele regulate ale Egiptului,Transiordaniei, Siriei și Irakului precum și unități saudite și yemenite. Armata libaneză a avut o participare limitată.
  • Armata Salvării /Eliberării Arabe (cu voluntari din mai multe țări arabe /musulmane inclusiv din Pakistan și Sudan) și
  • Armata Jihadului Sfânt
Planul de atac al arabilor
În 1948 populația evreiască a Palestinei număra 650.000 de suflete. În primele zile de luptă forțele de apărare israeliene erau practic lipsite de artilerie, blindate și aviație.

1 aprilie 2018


Negev, zona Nitzana (I): centralele solare de la Ashalim și colectoarele solare omniprezente în Israel


După o scurtă introducere în meteorologie, ajungem în deșertul Negev din sudul țării, unde analizăm centralele solare care vor intra în funcțiune în 2018. În Israel energia solară este folosită deja din anii '50 pentru încălzirea apei menajere, din 1976 instalarea captoarelor solare pe acoperișul caselor devenind obligatorie, acest lucru economisind ~8% din energia electrică.

Despre restul excursiei, istoria Comandoului Francez din perioada războiului de independență, "Casa mierii", niște ruine otomane și fosta așezare nabateană Shivta în postările viitoare.

Notă: de astăzi scurtăm postările, împârțind traseul excursiilor în câteva părți pentru a fi mai ușor de urmărit.

Media anuală a precipitațiilor scade rapid de la nordul la sudul țării. Dacă în nord media este de peste 600 mm, la nivelul orașului Beer Sheva (capitala deșertului Negev) coboară la 200 mm, această cifră reprezentând definiția acceptată a graniței deșertului. Precipitațiile continuă să scadă spre sud, ajungând în Eilat la 25 mm pe an, nivel comparabil cu zonele cele mai aride ale Saharei. De altfel ~60% din teritoriul Israelului este deșert iar suprafața totală a țarii este de 11 ori mai mică decât a României.


Prin comparație în România precipitațiile anuale scad treptat de la vest spre est, astfel încât în Transilvania media este de aprox. 640 mm/an, Moldova (Iași) și Muntenia (București) aprox 530 mm/an dar în Deltă/Dobrogrea (Constanța) media ajunge la 380 mm/an.

În România plouă mai tot anul (ceva mai puțin peste iarnă) pe când în Israel toată ploaia cade în cele 4 luni de iarnă,  iar din martie-aprilie până în octombrie-noiembrie (8 luni) este secetă absolută.  Lipsa norilor în sudul țării reprezintă totuși un oarece avantaj dpdv a energiei solare precum vom vedea în continuare :) La Eilat de exemplu sunt în medie numai 5 zile înnorate și 360 zile însorite!

După o călătorie de 3 ore şi jumătate spre sud cu autocarul ne oprim în plin Deșert Negev (pronunțat Neghev) la un terasament pe unde trecea calea ferată construită de otomani şi refăcută apoi de britanici după cucerirea Țării Sfinte în 1917 (despre căile ferate din timpul primului război mondial am povestit în trecut aici și aici). Acum locul se reamenajează:

3 martie 2018


Rezerva biosferică Megiddo (Ramot Menashe); sistemul de captare a ploilor și înmagazinare în acvifer "Nehalei Menashe"

Astăzi parcurgem un scurt traseu în rezerva biosferică Megiddo, apoi vizităm un sistem ingenios de captare și acumulare a apei ploilor, parte din sistemul hidrotehnic foarte complex și inovator (vezi harta în 3 părți), care a contribuit la "înflorirea deșertului".

Această hartă (din 2012) detailează sistemului de apă potabilă (albastru și negru), apă reciclată (roșu/portocaliu), apă desalinizată din mare (triunghi galben sau albastru) sau apă desalinizată din apă parțial sărată (combinație galben+negru). Lângă orașul Hadera apare numai descrierea acestei instalații ("Nahalei Menashe plants for capturing flood water"), traseul nefiind detailat, dar noi îl vom aprofunda în continuare.




La răsărit de nisipurile litoralului de lângă Cesarea se întind Ramot (înălțimile) Menashe (numele unuia din cele 12 triburi israelite biblice), niște dealuri ce nu depășesc altitudinea de 400 m. În 2011 o mare parte din această zonă (8.400 ha) a fost declarată "rezervă biosferică" UNESCO, al doilea astfel de parc în Israel (după biosfera Carmel) din cele 580 existente în lume. În această biosferă se minimalizează impactul asupra mediului astfel ca biodiversitatea și ecosistemele sa fie pe cat posibil protejate. Rezerva biosferică a fost extinsă spre est în 2017, incorporând o suprafață aproape dublă de 17.300 ha și redenumită Megiddo (vezi poza interactivă panoramică 360° de la Tel Megiddo postată anul trecut pe FB).

Nivelul precipitațiilor din cursul iernii ajunge aici la 600 l/mp. dar numai o mică parte pătrunde în profunzimea solului. Majoritatea apei se scurge în mare prin râurile umflate. În schimb în anotimpul secetos (restul de 7-8 luni pe an), râurile seacă sau scad la dimensiunile unor pârâuri.

Prin anii 60 a secolului trecut, Autoritatea Apelor a hotărât să capteze o parte din apa ploilor din patru râuri (Tanimim sau Crocodililor, Ada, Barkan și Mishmarot - vezi diagrama mai jos) în loc ca acestea să se "piardă" în mare. Partea inovatoarea a fost captarea apelor nu într-un lac de acumulare de suprafață, ci direct în acvifer, adică depozitul subteran natural de apă. Acviferul litoralului s-a format în pleistocen și conține o rezervă de 300 milioane metri cubi de apă. Dacă media consumului de apă din acvifer nu depășește media refacerii din precipitații, depozitul se menține ca și banii depuși la bancă, altfel nivelul apei scade și acviferul se poate contamina cu apă sărată din marea din apropiere.

Pe harta atașată (zoomabilă) limitele biosferei Ramot Menashe (2011) sunt verzi, limitele biosferei mărite redenumită Megiddo (2017) roșii, iar canalul de recuperare a apelor ploilor ale celor patru râuri și până la câmpurile de infiltrare în acvifer este marcat cu albastru. Vezi diagrama din continuare pentru detalii.

Există acvifere și în zonele deșertice, inclusiv în Negev, acolo apa acumulându-se în perioadele geologice cu climă mai ploiasă. În deșert deci este vorba de apă fosilă ca și petrolul care este un combustibil fosil. Se relatează că în Arabia Saudită, forându-se pentru apă se dă de petrol. De aceea acolo apa este mai scumpă decât petrolul...

De dimineață plecăm cu mașinile și ne oprim pe colinele Menashe, puțin după localitatea Amikam. Aceste coline necultivate, năpădite de flora sălbatică, sunt folosite parțial ca pășune. Vedem câteva cirezi de vite. Această zonă este de fapt bazinul hidrografic care alimentează râurile care se scurg spre Mediterană.




Pătrundem pe o cărare năpădită de tufișuri de mure, ghidul tăind o parte din vrejuri cu ajutorul unui foarfece ca să putem trece.



Ajungem la un izvor ca un puț, împrejmuit cu pietre cioplite, apa scurgându-se printr-un canal subteran. Spre uimirea noastră, ghidul ne relatează că izvorul a fost împrejmuit acum peste două mii de ani, în sec I î.e.n, de către constructorii romani de pe vremea lui Irod.



Era una dintre sursele de apă care curgea prin gravitație în apeductul lung de 22 km până la Cesarea. Acest oraș port înfloritor cu 40.000 de locuitori era aprovizionat cu apă cu câteva apeducte (despre care vom vorbi altă dată) de la poalele muntelui Carmel și colinele Menashe. Altitudinea izvorului de 160 m. asigura scurgerea apei prin gravitație. Lângă izvor era un sat atestat de scrierile bizantine. Unii susțin că ar fi fost întemeiat de către constructorii apeductului roman și de lucrătorii de intreținere. La fel se pare ca a fost întemeiat și localitatea Fureidis, azi populată de arabi. Să nu uităm ca sistemul hidrotehnic construit de romani a fost folosit timp de 600 de ani, azi nemaifiind funcțional.

Apeductul "Mare" roman la capătul dinspre Caesarea, pe care o să-l vizităm cu altă ocazie
Astăzi însă vom merge de-a lungul sistemului modern de captare a ploii în acvifer, pe un traseu diferit decât acest apeduct. Traseul de-a lungul canalului (albastru) care întretaie cele 4 râuri este marcat în diagramă cu săgeți negre:


La Mey Kedem - Ape Antice - (punctul 1 în negru pe diagramă), turiștii pot umbla vara de-a lungul unei porțiuni de 300 m. a tunelului roman subteran (care măsura 6 km lungime) într-un tur ghidat prin apa izvoarelor. Acest tunel este destul de înalt încât să se poată umbla drept iar adâncimea apei pe traseu variază între 40-70 cm. Pentru mai multe explicații privind tunelul și orele de vizită vedeți site-ul oficial.



Fotografiez niște flori de ciocul berzei și niște stupi. Suntem spre sfârșitul lunii februarie și înflorirea este în toi.

3 februarie 2018


Radu Gabrea (1937-2017), un regizor filosemit de excepție, deschizător de cale

La comemorarea unui an de la dispariția regizorului Radu Gabrea, atasez un articol pe care l-am publicat acum 2 luni despre 10 din filmele sale cu tematică evreiască. Prin abordarea unor subiecte istorice considerate tabu în filmografia românescă, acesta a deschis calea unor tineri regizori care de asemenea au tratat subiecte istorice reprimate din conștiința națională [Romulus Balasz cu  „Souvenirs de Iași” (2016), Radu Jude cu „Aferim”(2015) și „Țara Moartă” (2017), etc] contribuind astfel la maturizarea societății românești.

Radu Gabrea, un regizor filosemit de excepție, deschizător de cale


În cadrul Festivalului Filmului Evreiesc București (14-21 oct. 2017) au fost proiectate două din filmele regretatului regizor Radu Gabrea. „Călătoria lui Gruber” (2008) este filmul care a atins pentru prima oară subiectul Holocaustului românesc pe marile ecranele din România și în mod specific Pogromul de la Iași și Trenurile Morții, evenimente îndelung negate, distorsionate sau pur și simplu ascunse din istoria oficială a României. Acțiunea prezintă vizita la Iași al corespondentului de război pentru "Corriere della Sera", care află faptul că mulți cetățeni de origine evreiască fuseseră fie omorâți în curtea Chesturii, fie evacuați cu trenul către o destinație incertă. Treptat și în mod subtil este descoperită anvergura măcelului populației evreiești care constituia atunci jumătate din populația orașului, peste 13 mii fiind uciși pe străzi, la Chestură sau înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic și lăsați pradă căldurii toride zile întregi fără apă sau mâncare.

Al doilea film, „Struma” (2010), prezintă tragedia vasului supraîncărcat cu 790 de evrei refugiați din România, plecat din Constanța spre Țara Sfântă în decembrie 1941, intrarea acestora fiind refuzată de autoritățile turcești și britanice. Nava era o epavă plutitoare ruginită, un iaht cu
catarge de 75 de ani cu o capacitate de 80-100 de persoane, folosit in ultimii ani pentru transportul vitelor pe Dunăre. Era echipat cu un motor inadecvat, de ocazie, recuperat de la o navă scufundată și reparat de câteva ori pe parcursul acestei călătorii până la defectarea sa definitivă în largul Mării Negre. Timp de două luni și jumătate, pasagerii înghesuiți pe această navă au dus o viață chinuită și plină de incertitudini, ancorați într-un mic port de lângă Istanbul în carantină, fără a avea voie să coboare pe uscat. În seara de 23 aprilie 1941, nava cu motorul nefuncțional, a fost remorcată în larg de către turci și lăsată în derivă, numai pentru a fi torpilată în dimineață următoare de un submarin sovietic (lucru descoperit și dovedit mulți ani mai târziu). David Stoliar, un tânăr de 19 ani, a fost singurul supraviețuitor al acestui dezastru naval civil, cel mai mare din Marea Neagră în Al Doilea Război Mondial.

Într-o carieră de peste 45 de ani, Gabrea a regizat mai mult de 25 de filme artistice și documentare în România și Germania, a fost președinte al Oficiului Național de Cinematografiei (1997-1999), profesor de regie și montaj la Academia de Teatru și Film din București și critic de film la mai multe ziare. Multe din filmele sale mai târzii tratează subiectul minorităților din România (sași, șvabi) dar mai ales pe cel al evreilor, aspect asupra căruia vom stărui în continuare.

Gabrea, născut la București într-o familie creștină, a avut germana ca limbă maternă. Tatăl, originar din Văleni-Muscel, avea un doctorat obținut în Germania, iar familia mamei bucureștene avea origini germanice (Bohemia). Întâmpinând greutăți cu cenzura în România comunistă, Gabrea a fugit în Vest în 1974 după participarea sa la Festivalul de Film de la Cannes. A obținut apoi doctoratul (Ph.D) în comunicații sociale la Universitatea Louvain-la-Neuve (Belgia).

27 ianuarie 2018


Eva Heyman sau Anne Frank a Transilvaniei și Holocaustul din Ungaria (VIDEO)


De Ziua Internațională a Holocaustului ne amintim de Éva Heyman, denumită și Anne Frank a Transilvaniei, care rămâne încă prea puțin cunoscută. Éva Heyman reprezintă pentru Oradea ceea ce Anne Frank înseamnă pentru Amsterdam. Ambele fete au ținut un jurnal care a fost publicat după moartea lor în lagăre de exterminare. Printr-o coincidență nefastă, Eva și Anna au fost simultan pentru o perioadă la Auschwitz unde Eva a și murit, apoi Anna și mama Evei au fost deținute la Bergen Belsen unde Anna a murit.



Născută în 1931 în Oradea (România), Éva și familia se află în Ardealul de Nord, zonă preluată de Ungaria în 1940. Ca și în România dictaturii regale și mai ales perioada regimului Antonescu, regimul amiralului Miklos Horthy promulgă  între 1938-1941 o serie de legi anti-evreiești în spiritul legilor rasiale de la Nürnberg.

Eva Heyman, 1934
După anexarea unor teritorii printre care și Ardealul de Nord, guvernul maghiar a decis să-i expulzeze pe apatrizi și pe cei ce nu puteau dovedi că au fost rezidenți maghiari legali din 1850, peste 20.000 de evrei fiind astfel adunați în sudul Poloniei/Ucraina între 15 iulie și 12 august 1941, deși în graba acțiunii nu s-a mai ținut cont că o parte dintre aceștia erau cetățeni maghiari.

Majoritatea acestora au fost uciși în masacrul de la Kameneț-Podolski (în română, Camenița) la sfârșit de august, în ceea ce a fost primul masacru de mare amploare în care, pe lângă bărbații la vârsta de a purta arme, au fost uciși copii, femei și bătrâni. Masacrul, care a durat trei zile și la care au cooperat trupe SS, Einsatzgruppe C nemțesc , soldați maghiari și jandarmi ucrainieni, a marcat o schimbare de scară în politica naziștilor de exterminare, fiind primul masacru în care au fost uciși peste 10.000 de oameni într-o singură zi. Printre cei expulzați și uciși se află și familia Martei, prietena amintită frecvent în jurnal de Eva.

Ca și în România, au avut loc câteva pogromuri și pe teritoriul Ungariei în care armata și jandarmeria au omorât nu numai evrei dar și sârbi, români și alte etnii. Alte zeci de mii de evrei maghiari au fost trimiși la muncă obligatorie. Dintre aceștia, peste 40.000 au murit pe frontul rusesc între 1942-1943 (mulți chiar omorâți de gardienii unguri).

Cu toate acestea, guvernul primului ministru Kállay sub regentul Horthy refuză să trimită majoritatea evreilor unguri la exterminare în afara țării între 1942 și 1943. Acest lucru se schimbă însă radical în martie 1944 când nemții invadează Ungaria și forțează formarea unui nou guvern cooperant condus de Sztójay. Acest guvern legalizează partidul extremist pronazist și antisemit Crucea cu Săgeți și decide imediat si deportarea cu o viteză năucitoare de câteva săptămâni a tuturor evreilor maghiari (peste 900.000) cu ajutorul lui Adolf Eichmann, decizie care va determina și transferarea forțată a familiei Evei în ghetou.